Scrisoare deschisă pentru minștrii educației din România post-decembristă

 Acesta este un răspunsul pe care îl dau lui Liviu Marian Pop, fost ministru al educației, în legătură cu inițiativa sa de acum 4 ani de a supune unui proces de verificare și aprobare ministerială toate auxiliarele care se pot folosi în sistemul de învățământ de stat. Cu această ocazie, cei mai mici elevi, cei care iau pentru prima dată contact cu școala, au rămas în acel an fără nici un suport de studiu, întrucât pentru ei, de la înființarea Clasei pregătitoare și până acum, nu s-au conceput manuale.

Deși acest răspuns vine în urma unui schimb de replici cu dl. Liviu Marian Pop, cred că el se potrivește și se adresează în mare măsură tuturor celor care au trecut vremelnic printr-o funcție din care ar fi putut să facă niște schimbări esențiale în folosul societății românești.

***

Domnule Liviu Marian Pop, cu tot respectul, sunt atât de multe lucruri care trebuie schimbate sau îmbunătățite în învățământul românesc, încât..

Asta chiar nu era o prioritate.

Spre deosebire de politicieni, profesorii trec prin ciur și prin dârmon ca să ajungă să profeseze. Sunt multe țări cu sisteme de învățământ performante care, în urma unui proces riguros de selecție și pregătire, dau mână liberă în totalitate profesorilor în ceea ce privește materialele de studiu pe care le vor folosi la clasă. Și care mai și finanțează suficient de bine sistemul de învățământ încăt să achite costurile materialelor de studiu alese de profesori, în anumite limite de buget, bineînțeles.

Reversul medaliei ar fi revenirea la manuale unice, pentru toată țara.

Având în vedere că elevii trebuie să facă față unor examene naționale importante la finalul ciclului gimnazial și liceal, nici asta nu mi s-ar părea o idee proastă deloc, cu condiția ca respectivele manuale să fie făcute impecabil.

Problema este că suntem supuși unui bombardament informatic atât de agresiv în ultimele decenii, încât nici asupra rolului lui Mihai Viteazul în Istoria Românilor nu mai cad de acord profesorii.

Ar fi o sarcină titanică să încerce cineva să armonizeze atâtea puncte de vedere divergente.

O a treia cale, cea pe care ați ales-o dumneavoastră, era să se încerce reglementarea ofertei de materiale de studiu de pe piață.

Asta era cea mai grea și cea mai nefericită opțiune, deoarece nu aducea nici libertatea de alegere a primei variante, nici claritatea și construirea unui sistem de referințe comune al celei de-a doua variante.

Era un fel de ”nici în car nici în căruță”. Un demers laborios și incomod atât pentru piața liberă, cât și pentru sistemul de învățământ. Un demers care nu era de natură să aducă un plus de valoare suficient de mare pentru nicicare dintre actorii principali ai sistemului de educație încât să merite a fi întreprins.

Și dacă tot l-ați făcut, atunci trebuia să vă înconjurați de echipe de specialiști de o înaltă ținută morală și profesională, astfel încât să realizați un proces de selecție corect dpdv științific. Nu să aprobați unele auxiliare care păreau făcute de niște școlari de gimnaziu în Paint, în timp ce auxiliare bune, ale unor edituri cu tradiție în domeniu, erau respinse.

Cât despre circulara aceea cu amenințări... Să nu mai vorbim.

Oricum, chiar și dacă ați fi făcut bine trebușoara asta, tot nu s-ar fi înlăturat problema deranjului relativ inutil cauzat de un asemenea demers.

De ce nu ați făcut mai bine niște manuale pentru Clasa Pregătitoare de exemplu?

Mai țineți minte ce manuale frumoase am avut noi când eram mici?

Ce Abecedar, ce carte de Matematică, ce carte de Caligrafie... Cu conținuturi clare și atent selecționate, inclusiv după criterii morale (povești cu tâlc), cu ilustrații frumoase. Copiii noștri acum nici nu mai învață cum se ține corect pixul în mână. Nu știu nici măcar direcția în care se scriu corect literele și cifrele... Dacă i-ați vedea ce întortocheat scriu săracii!

Încearcă și ei să imite forma literelor și cifrelor, dar, neavând manuale de calitate sau deloc, ei nu au, cum aveam noi micile săgeți care să ne arate direcția în care trebuia să ducem stiloul când formam o literă sau o cifră nouă...

Cu copiii cu CES, cum să lucrăm, fără nici o pregătire în domeniul învățământului special, fără profesori de sprijin, fără programe și manuale dedicate lor?

De ce nu mai sunt laboratoare școlare?

De ce s-au distrus cărțile și toată baza de materiale de studiu, pentru a fi înlocuite cu niște CDI-uri dotate cu calculatoare învechite, insuficiente și pe care nu știe mai nimeni să le utilizeze corect și eficient? Oricum, virtualul nu va putea niciodată să înlocuiască experiența senzorială a materialelor reale...

De ce, la majoritatea școlilor de dinainte de pandemie și dacă era baie înăuntru (și nu în fundul curții), nu era săpun și nici hârtie igienică?

De ce materialele de lucru, cum ar fi, foi de xerox, markere și alte consumabile pentru tablă, video-proiectoare, manuale, tablete, laptopuri, etc., nu sunt asigurate de către toate școlile?

De ce nu avem cantina școlii și o pauză de masă corespunzătoare, omenească, pentru a nu mai face totul în fugă și sub stres?

De ce nu avem dulăpioare pentru a ne depozita materialele școlare de care nu avem nevoie imediată?

De ce copiii noștri nu învață și abilități practice în școală?

Toți ar trebui să lucreze, prin rotație, la grădina și livada școlii, la cantina școlii (ajutor de bucătar, spălător de vase, ospătar), la curățenia școlii, etc.

Acestea sunt abilități de bază pe care trebui să le știe orice om.

În plus, cursuri de dans, autoapărare, prim ajutor, educație financiară, etc. ar trebui să fie opționale.

Să se reintroducă orele de lucru manual. Să învețe copiii să coase, să brodeze, elemente de tâmplărie, mecanică de bază etc.

Aceste activități ar aduce și o pauză bine-venită de la efortul gândirii abstracte de care e nevoie la materiile teoretice, o oxigenare a creierului și construirea unor generații mai puternice, mai pricepute, cu o stimă de sine ridicată, ancorate în realitate, capabile de un mai bun discernământ, și care ar aduce un plus de valoare inestimabil societății.

Iar creșterea posibilității ca elevii să își aleagă în mod real mai multe cursuri opționale, ar duce la o descoperire și cultivare mult mai bună a talentelor fiecărui individ și la o orientare profesională net superioară.

În plus, chiar și la materiile obligatorii, oare împărțirea elevilor pe generații, după anul nașterii, este cea mai bună variantă?

Nu am lucra mai bine cu ei dacă i-am împărți în grupe în funcție de abilități?

Eu știu sigur că am copii mici care "îi bagă în buzunar" pe unii care au de două ori vârsta lor.

Desigur, ar fi greu de gândit un orar cu grupele împărțite după nivelul elevilor, dar nu cred că ar fi imposibil.

Și toți ar avea de câștigat. Inclusiv în ceea ce privește raportarea socială la grupe de vârste diferite, care este deficitară și din cauza acestei împărțiri pe vârste în școală.

Este justificat costul per elev, în măsura în care o oră de lucru este până la urmă tot o oră de lucru indiferent că predai la 10 sau la 20 de elevi, iar o sală de clasă trebuie zugrăvită, luminată, încălzită și pentru 15 și pentru 30 de elevi?

Știți că acest cost per elev a dus la dezvoltarea unei atitudini de tipul "elevul nostru, stăpânul nostru" la mulți directori de școli, care pun presiuni pe profesori să nu lase corigenți sau repetenți ca să nu abandoneze școala respectivii elevi și să scadă bugetul școlii? Iar asta a dus la o scădere dramatică a seriozității și respectului pe care îl acordă elevii procesului de învățământ și profesorilor?

De ce nu e voie să fie lăsați elevii repetenți până în clasa a 3-a? Păi dacă elevul, din diverse motive, nu e alfabetizat, adică nu știe să scrie, să citească, să facă operații aritmetice simple, ce rezolvi dacă îl lași repetent în clasa a 3-a? Unde va deveni coleg cu alții care, chiar dacă sunt mai mici ca vârstă, sunt mai avansați în cunoaștere decât el, și deci, la un nivel care nu îi este potrivit pentru a putea recupera?

De ce, de fiecare dată când s-a lucrat asupra programelor școlare, cu scopul declarat de a fi "aerisite", acestea au devenit, de regulă, tot mai încărcate și mai alambicate?

De exemplu, la matematică eu am făcut ecuațiile de gradul I în clasa a 5-a, iar fiicei mele i s-a cerut de la Clasa Pregătitoare să rezolve exerciții de tipul: 7 - 🔳 = 3.

De ce nu se mai fac separat, cu manuale separate orele de gramatica și literatura, din moment ce acestea necesită tipuri de gândire diferite?

De ce la Liceu, nici măcar la Uman, nu se face gramatica limbii române deloc? 

De ce nu se eleborează un proiect național coerent de folosire a platformelor educaționale online și a catalogului electronic? De ce nu se fac training-uri la nivel național cu personalul din învățământ pentru utilizarea acestor resurse online? De ce nu se fac niște tutoriale user-friendly, ușor de urmărit și de înțeles de către toată lumea (elevi, părinți, profesori) pentru folosirea platformelor educaționale online?

De ce nu se alocă nici măcar acel 6%, care parcă e o Fata Morgana, sistemului de educație, care este într-adevăr un domeniu esențial al unei societăți?

De ce nu suntem întrebați noi, cei din prima linie, profesori, elevi, părinți, ce probleme avem și ce soluții vedem?

Noi, oamenii implicați în procesul de educație, suntem cea mai importantă și cea mai puțin folosită resursă a sistemului.

Sistemul acesta are nevoie să-și folosească funcția de auto-reglare (prin feedback de la cei direct implicați) și să ajungă la o anumită stabilitate, predictibilitate. Că momentan e făcut țăndări de reformele după ureche ale tuturor care au trecut prin funcții de conducere și au avut alte interese în vedere decât cele ale neamului românesc.

După cum vedeți, acestea sunt doar o parte din problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ românesc, și care nu au fost adresate corespunzător de niciun ministru până acum. 

Încă mai sper la niște lideri cu viziune, dechidere, flexibilitate, care să se ocupe cum se cuvine de acest domeniu de care depinde viitorul nostru, al tuturor.